Insemnari despre singuratate…

„Când realitatea devine problemă înseamnă că ea solicită o rezolvare, un răspuns de soluţionare. Dacă nu pot să dau un răspuns, o rezolvare convenabilă, atunci plec de lângă problemă, adică din realitate. Dar, unde? Că totul este realitate, cel puţin a mea, întotdeauna sunt într-o situaţie reală, cel puţin a mea – nu pot ieşi cu totul din ea decât dacă mă suprim pe mine. Atunci mă duc într-o parte / de-o-parte a ei, într-o latură, la margine de tot, fug din mijlocul realităţii, al vieţii, de sub influenţa directă a razelor solare pentru a nu mă arde, pârjoli. Unde? Undeva la umbră, la linişte, departe de lumină, de viaţă. La umbră, sub acoperire, în culcuş, în braţele mele şi departe de viaţă sper să fie căldicel, comod, confortabil. Şi pentru un timp e. Dacă trece prea mult timp, mă răcesc pentru că se consumă căldura pe care o aveam acumulată de la razele de soare, de la viaţă. Dar ce să fac? Dacă mă duc iar la soare, trebuie să dau un răspuns la problemă sau să mă năucească căldura şi să mă orbească lumina. Dacă rămân sub umbră (sumbru) o să-mi fie din ce în ce mai rece, o să devin rece, dar „nemuritor şi rece” → singur, deci liber de orice răspuns la problemele din „cercul strâmt”, deci sufocant, coercitiv al realităţii, al vieţii, departe de pulsul-mişcarea-schimbarea, de variaţiile căldurii şi luminii, cromaticii vieţii. Adică, mai puţină variaţie înseamnă mai multă constanţă, mai multă uniformitate, mai multă stabilitate, mai multă siguranţă, mai multă linişte → mai puţină viaţă.” ( Gabriel Forfota, Insemnari despre singuratate…, 1993 – lucrare nepublicata )